Rechizite pentru Gârcini

Implicarea mea in proiecte sociale, așa la o scară mai mare, a inceput cu o solicitare pe Facebook a unei doamne profesor de fizică care avea o listă cu câteva școli din mediul rural, cele de care nimănui nu pare sa îi pese și o listă cu rechizite pentru școlile respective.

Am zis că incep cu școala din Sânpetru și mă ocup eu să strângem cele necesare pentru școala aceea, nu de de alta dar era din comunitatea mea. În două săptămâni am strâns nu doar pentru școala mea, ci pentru toate din listă, cu ajutorul prietenilor mei și nu numai. Așa că am urcat rechizitele în mașina mea și am fost prin județ. Am ajuns să știu problemele din Cutus, Crizbav, Garcini, Râșnov, Sânpetru, ducând aceste rechizite. Așa am ajuns să incerc să le asigur echipamentele sportive de care aveau atâta nevoie printre milioanele de lipsuri pe care le au. Eu le dau doar o picătură din acel milion de nevoi.

Când am ajuns la școala din Garcini am inceput să plâng instant de cum am pus piciorul in școală. Era ceva de neimaginat pentru mine ca așa ceva poate fi numită școală. Nu pot să descriu mirosul, gresia spartă de pe jos, accesul in școala pe care de altfel nu o vezi pentru că este ascunsă dupa autobuze. Copilul acela mic care plangea, de aproximativ 6 ani cu ceva deficiențe de vedere evidente si care era singur pe coridoare pentru că se rătăcise. O mizerie de școală. Este un corp al școlii nr 2 care este cunoscut drept Autobază. Doar că eu am ajuns acolo din greșeală pentru că trebuia să mă duc “in țigănie”, unde am și ajuns după ce mi-am uscat lacrimile de la Autobază. În țigănie este mai bine dar nu suficient. Parte din copii învățau in niște containere metalice puse în curtea școlii pentru ca in clădirea principală nu sunt destule clase. Așa am văzut și eu că era un frig de îți înghețau picioarele, că nu aveau suficientă lumină naturală, că nu aveau mobilier, că le trebuia o izolație pe jos să nu le înghețe picioarele. Am lăsat rechizitele și ulterior am reușit să le aduc cateva dulapuri atât de necesare, și o mică mochetă care nu izolează mare lucru dar este ceva.

Și nu, nu mi-a fost frică să mă duc acolo singură deși este ghetou și deși drumul până acolo este cam înfricoșător. Pentru că și în Garcini copiii sunt tot copii. Și sunt puțini cei care ajută comunitățile de rromi. Și pentru că și copiii de rromi te strang in brate fericiți, chiar daca nu te cunosc, atunci când te porți frumos cu ei și le spui o vorba bună. Pentru ca vorbele bune ei le aud foarte rar sau poate deloc într-o viață. Și răspund fericiți.

Dacă vreți să ajutați o puteți faceti. Este nevoie tot timpul de câte ceva, în fiecare semestru sau an copiii rămân fără rechizite. In fiecare an, profesorii si învățătorii strigă dupa ajutor pentru că statul ăsta incapabil îi lasa să se descurce singuri. Așa că implicati-va si ajutați! E nevoie mare.